SCANDALURILE POLITICE COLOREAZĂ TABLOUL UNEI VIEŢI CENUŞII!

Ne propunem să continuăm tema scandalurilor cu parfum politicianist, din cel puţin două motive importante, mai întâi, pentru că sunt parte inseparabilă din frământările veacului pe care îl trăim, iar în al doilea rând, pentru că dincolo de aceste scandaluri interminabile, viaţa însăşi ar fi o succesiune de platitudini şi desfăşurări anoste ale vieţii cotidiene. Din păcate, trebuie să constatăm că scandalurile cele mai rezonante, care au, de cele mai multe ori, cele mai concrete consecinţe politice, au loc în mod prioritar în democraţiile consacrate, iar în acest context aş putea aminti Afacerea “Watergate” din America tuturor posibilităţilor, atunci când Nixon, preşedintele republican reales nu a reuşit să se salveze de la destituirea sigură prin Congres decât dându-şi demisia pe care mulţi au considerat-o un gest de onoare. Poate că acelaşi lucru este valabil şi pentru aşa numita “afacere Spiegel” din anii şaizeci de pe vremea Republicii de la Bonn, când ministrul apărării de la acea vreme, Franz Josef Strauss, a fost nevoit să părăsească guvernul, spăşit şi ruşinat peste măsură de mizeria propriilor afaceri.
Desigur, şi alte exemple cunoscute reiterează teza conform căreia democraţiile afectate au reuşit să iasă din aceste conflicte mai puternice, iar o astfel de…ipoteză este dificil de combătut, câtă vreme scandalurile adevărate, spre deosebire de cele fabricate şi artificial contrafăcute, ca şi soluţionarea lor politică sau juridică, pot fi considerate chiar dovada faptului că controlul democratic funcţionează atunci când este cazul, mai ales că afacerile de acest gen, orice s-ar spune, cred că nu constituie, de regulă, aşa cum s-a susţinut deseori, o criză a democraţiei, ci mai degrabă o confirmare a funcţionalităţii acesteia, evident, cu sincopele de rigoare. Sunt voci care consideră că o democraţie lipsită de scandaluri este cel puţin suspectă, cel mult anostă, cu excepţia cazului în care ideologiile urmate, cu totul nerealiste, prevăd existenţa unei societăţi din care fac parte cetăţeni şi politicieni fără nici un cusur, nişte îngeraşi neprihăniţi ca “Albă ca Zăpada” sau “Alice în Ţara Minunilor”, pentru a da numai două exemple edificatoare .
Greşelile politice sau gafele recunoscute în mod public, oferă, în schimb, “democraţiei originale”, şansa ca prin intermediul buletinului de vot sau al justiţiei şi al celorlalte instituţii din statul de drept să fie făcute unele remedieri atât de necesare. Dacă privim lumea în ansamblu, scandalurile politice se ţin lanţ, iar exemplele sunt prea multe pentru a le epuiza într-un articol sau chair în douăzeci de materiale publicate succesiv! Despre ce aş putea să vă vorbesc, pentru că aş porni de la scandalul produs de scufundarea vasului de supraveghere al organizaţiei mondiale “Greenpeace” de către agenţii secreţi francezi, la vremea respectivă fiind considerat un atac criminal la care a participat şi guvernul Mitterrand. Ceva mai aproape de noi în timp, dezvăluirea corupţiei şi a politicii favoritiste practicate de partidele aflate la putere în Italia, acolo unde scandalurile fac parte din “meniul zilei”, care a dus la destrămarea structurii de partide care reuşise să se impună după război. Dar, să nu ne mirăm prea mult, pentru că favoritisme de tot felul avem cu duiumul în politica românească, iar ca să le abordăm ne-ar trebui prea multe zile şi chiar prea mulţi ani! Să rememorăm caruselul cercetărilor conduse de procurorul şef Starr împotriva preşedintelui Clinton, care au trezit interesul întregii lumi. În decursul acestora, a fost descoperită extrem de penibila relaţie sexuală a preşedintelui American, lucru care a condus la o procedură de îndepărtare din funcţie a şefului de la Casa Albă, procedură care s-a dovedit în final fără succes. Nici Elveţia, o democraţie stabilă şi consacrată, nu a fost scutită de  scandaluri răsunătoare, de la afacerea Fichen şi destituirea lui Kopp şi până la controversele interne şi externe cu privire la conturi secrete din băncile elveţiene. Se pare că de la dizolvarea blocului de est comunist, opinia publică din ţările care făceau parte din sfera de influenţă sovietică de odinioară a fost şi ea zguduită destul de frecvent de scandaluri politice şi financiare, iar în comparaţie cu vechiul regim al partidului unic, acest lucru pare a fi semnul unei mai mari deschideri spre “civilizaţia democratică” a stilului de viaţă occidental. În tot cazul, chiar şi în «semi-democraţia» rusă au fost înregistrate intervenţii politice sau juridice împotriva abuzului de putere şi al corupţiei. Se poate ca această ameliorare a situaţiei să ţină şi de progresul economic, care pare să fi ridicat întrucâtva nivelul de trai foarte scăzut ale marilor mase de oameni. Fără aceste progrese, oamenii de la Kremlin care se ocupă cu manipularea opiniei publice, ar fi putut împiedica destul de uşor consecinţele revendicate de democraţiile mai «mature» ale scandalurilor, prin dezvăluiri complete şi pierderea puterii de către cei care s-au dovedit vinovaţi pentru o implicare parţială sau totală într-o afacere “cu cântec” de lebădă!
Să reţinem că opinia publică internaţională poate ajuta la deconspirarea afacerilor financiare ilicite ale grupurilor oligarhice, indiferent dacă sunt în România sau în Statele Unite, iar un exemplu în acest sens este cazul “Mabetex” sau condamnarea recentă la Tribunalul de la Geneva a fostului prim-ministru ucrainean, caz despre care acum nu se mai aminteşte nimic. Poate că acesta este destinul scandalurilor politice, de a fi îngropate în groapa “de gunoi” a uitării sau în memoria ştearsă a umanităţii! În puritana Americă, ştim prea bine,  nu mai poţi băgă mâna în foc pentru nimeni, când e vorba de scandaluri sexuale de felul celor în care au fost implicaţi Kennedy sau Clinton,dar, care păreau, până de curând excepţii de la regulă, cu toate că nu doar acolo, dar în multe locuri din lume, în ultimul timp s-a constatat o creştere alarmantă a cazurilor de manifestări demne de prima pagină a ziarelor sau a emisiunilor de ştiri, în condiţiile în care o epidemie a păcatului “originar” zguduie temeliile clasei politice, căile încurcate ale lumii sportului şi ale spectacolului de divertisment.
Scandalurile politice sunt probabil inevitabile într-o democraţie funcţională, dar modul în care sunt soluţionate acestea este doar arareori menit să dea un exemplu în ceea ce-i priveşte pe cei afectaţi. Scandalurile sunt deseori doar evenimente care trezesc temporar interesul publicului, iar ele trebuie să se bazeze pe fapte reale. Cu trecerea timpului, amploarea scandalului devine în mod automat relativă, acesta devenind o parte neînsemnată a istoriei, un fapt divers care trebuie dat uitării. Dacă sentimentele tulburate de o afacere politică dubioasă provoacă la început verdicte severe şi clare, persoanele incriminate vor vedea că pe măsura trecerii timpului, furtuna se va potoli, iar verdictul va deveni mai îngăduitor şi mai echilibrat. Richard Nixon, «incriminatul» din scandalul Watergate, a fost “privit” cu îngăduinţă, după ani întregi de izolare politică, iar apoi tratat ca un adevărat «elder statesman», asta după ce a scris sârguincios o serie de cărţi şi a călătorit prin toată lumea. Scandalul iscat de spionul RDG-ist Guillaume, care l-a făcut pe cancelarul german Willy Brandt să demisioneze, este astăzi un episod aproape uitat din viaţa celebrului politician din SPD. Să vorbim de scandalurile politice din “spaţiul mioritic” sau să rămânem tot pe meleaguri străine, pentru a nu trezi conştiinţele somnambule? Iată, să ne amuzăm de faptul că Helmut Kohl, a cărei memorie extraordinară l-a făcut renumit, se bazează cu siguranţă pe faptul că scandalul iscat în jurul manipulărilor ilegale ale donaţiilor făcute partidului, care a umbrit activitatea sa politică, s-a stins ca un foc de paie! Unele persoane spun că istoriile viitorului nu vor mai aminti de implicarea lui Kohl în afacerile cu donaţiile ilegale decât cel mult în notele de subsol, dar, poate că ele vor considera această activitate a lui Kohl, chiar o manevră iscusită a unui om puternic, în vederea atingerii unor ţeluri superioare. Cine mai critică astăzi atitudinea lui Bismarck în ceea ce privea fondul secret cu ajutorul căruia l-a convins pe regele bavarez Ludwig al II-lea, înglodat în datorii, să îşi dea acordul pentru înfiinţarea Imperiului German? Bismarck a trăit însă în vremuri pre-democratice, iar democraţiile de astăzi sunt “parfumate” cu talk-show-uri neverosimile! Poate că “uriaşul” Kohl ar trebui să se întrebe, totuşi, dacă un realist ca Bismarck s-ar mai fi încăpăţânat în condiţiile actuale să ţină sub tăcere numele donatorilor iliciţi, apelând la cuvântul de onoare, şi el destul de îndoielnic, prelungind astfel această dezbatere cu privire la «sistemul Kohl», foarte defavorabilă, atât lui, cât şi partidului pe care l-a condus multă vreme. Dar, ce să-i faci, aşa este, scandalurile politice emit mari pretenţii faţă de opinia publică democratică. Mass-media joacă, de cele mai multe ori, rolul central în descoperirea acestora, dar, cu toate acestea, deseori aceste afaceri sunt supralicitate pentru creşterea tirajului sau a cotelor de audienţă, mai ales că în scandaluri duplicitatea nu este doar o trăsătură a omului politic acuzat. Pentru cetăţeanul matur politic, acesta nu este un motiv pentru care să întoarcă privirea revoltat de la asemenea scene, iar pentru a afla ce se petrece de fapt, el trebuie, dimpotrivă, să privească foarte atent la amănuntele “picante” şi la consecinţele imprevizibile în timp.

 Prof. Vasile GOGONEA

  14.05.2010. 05:35

Comentarii

Acest articol n-are nici un comentariu.