În multe privinţe, în viaţa şcolii parcă predomină sintagma „nici nu trece anul, dar schimbăm ghiozdanul”, ceea ce confirmă faptul că intenţia de schimbare a d-nei Ecaterina Andronescu, din fruntea Ministerului, poate însemna un moment de confuzie, în pofida faptului că domnia sa a considerat de la bun început că profesionalizarea şi depolitizarea managenentului în educaţie trebuie stabilite clar printr-un pachet legislativ, deoarece profesionalizarea este un obiectiv urmărit şi prin formarea iniţială, dar şi prin cea continuă, iar şcoala nu trebuie să ajungă să fie un teatru politic. Din fericire, în domeniul academic situaţia s-a rezolvat, în sensul că senatele universitare aleg în mod democratic conducerile universităţilor, dar mai trebuie făcute demersuri în domeniul învăţământului preuniversitar, unde este nevoie de modernizarea evaluării elevilor, mai ales dacă se va concretiza ideea potrivit căreia tezele cu subiect unic trebuie înlocuite.

Personal, cred că d-na ministru are dreptate, mai ales că aceasta presupune ca să ne construim cu atenţie competenţele de evaluare, iar evaluarea la sfârşit de ciclu trebuie regândită, mai ales că tezele cu subiect unic sunt caduce şi trebuie înlocuite cu alte probe de evaluare finală, pe care le întâlnim în ţări dezvoltate, iar bacul trebuie să îl regândim şi să îi creştem relevanţa, cu atât mai mult cu cât evaluările la mijloc de ciclu nu se justifică nicidecum. Poate că în multe privinţe, trebuie regândită structura liceului, pentru a o adapta la formarea unor oameni care să răspundă nevoilor pieţei, iar autorităţile locale ar trebui să îşi asume rolul important pe care îl deţin în acest proces, deoarece nu-mi aduc aminte să fi avut vreodată o instituţie specializată de adaptare a învăţământului la nevoia muncii, la cerinţele pieţei, pe baza unor contracte cu agenţii economici! În ceea ce priveşte descentralizarea, consider că este necesară o strategie după care trebuie construit un mecanism echilibrat în asumarea responsabilităţilor fiecărui decident, iar autorităţile locale trebuie să joace un rol important în descentralizare. Oare, se mai gândeşte cineva la faptul că 120.000 de liceeni provin din familii sărace, că în multe privinţe efectele crizei lovesc însuşi viitorul naţiei? Poate că în fiecare şcoală ar trebui să avem un buget pe care şcoala să şi-l asume, ştiindu-se că îşi păstrează valabilitatea consiliul, unde sunt reprezentanţi ai părinţilor, profesorilor, rolul fiecăruia dintre aceştia fiind unul foarte important în descentralizare. De asemenea, finanţarea “per capita”, nu trebuie să rămână singurul mod de finanţare a unităţilor de învăţământ, fiind nevoie de introducerea unei componente a “finanţării complementare“, mai ales dacă în privinţa salarizării pe criterii de performanţă, nu se va pune problema dacă sindicatele vor fi supărate pe acest lucru, din moment ce acestea şi-au asumat pactul pentru educaţie şi strategia prin care aceste lucruri sunt prevăzute ca puncte distincte. Da, domnilor demnitari, şcoala este un element foarte important într-o societate, deoarece îi pregăteşte pe oameni pentru viaţă, iar pentru ca educaţia să fie cât mai bună, este necesar să existe în şcoli profesori foarte bine pregătiţi, răbdători şi înţelegători. Unul dintre „ingredientele“ esenţiale ale unui profesor este acela de a stăpâni bine domeniul pe care îl predă, dar să posede şi un minim de cunoştinţe din diverse domenii, dar, la fel de important este ca profesorul să fie, în acelaşi timp, părinte, prieten, persoana căreia să-i pese de elevii săi. Relaţia dintre elev şi profesor trebuie să fie bazată pe respect reciproc, profesorul să ştie cum să comunice cu elevii, să le fie prieten, să nu aibă o atitudine arogantă, dar să şi acţioneze cu fermitate atunci când se impune aceasta, pentru ca elevii, la rândul lor, să fie conştiincioşi, să respecte persoana de la catedră. Nu trebuie minimalizat faptul că aspectul şcolii, mai ales aspectul sălii în care îşi desfăşoară elevul cea mai mare parte din program sunt, de asemenea, foarte importante. Decorarea cu bun gust, chiar personalizat, aranjarea mobilierului, elementele decorative mărunte au o influenţă majoră în crearea unei atmosfere care să facă sau nu şcoala agreabilă pentru elevi. Iar profesorul diriginte este o piesă de bază în formarea elevului, pentru că are menirea de a modela colectivul de elevi, de a media între profesori şi elevi, de a cunoaşte situaţia familială a elevilor săi, de a oferi suport afectiv, tocmai pentru a realiza în orice şcoală o educaţie foarte bună.

Constatăm că fiecare nou ministru adus în funcţie pe criteriile algoritmului politic, îşi propune, nici mai mult, nici mai puţin, decât să înceapă în forţă cu o agendă suficient de plină şi de promiţătoare privind strategia de descentralizare, noul regulament şcolar, restructurarea curriculei, trecerea de la evaluarea punctuală la cea continuă, centrarea învăţământului pe elev, proiectul pentru educaţia timpurie, deşi Bugetul Educaţiei se dovedeşte insuficient pentru punerea în practică a investiţiilor în infrastructură şi majorarea salariilor cadrelor didactice. Evaluarea continuă prin tezele cu subiect unic s-a realizat după modelul testelor naţionale, devenind, de fapt, un examen ce nu se mai ţinea la nivel naţional, ci în clasele elevilor, fără însă a se schimba nimic, nici în elaborarea subiectelor, nici în notarea rezultatelor, păstrându-se din metodologia testelor naţionale până şi instituţia contestaţiilor, deşi, conform regulamentului şcolar, la teză elevul nu-şi poate contesta nota. Să reţinem faptul că în ultimii ani, ambiţioasele proiecte de investiţii în campusuri şcolare anunţate cu surle şi trâmbiţe, au rămas încremenite în proiecte, planşe şi machete, ca să nu mai amintim şi de scandalurile de presă din timpul testelor naţionale şi al bacalaureatului, prin “gafe” care ating vârful de criză al degradării continue a calităţii învăţământului românesc.

Legea învăţământului s-a cârpit de peste 30 de ori, proiectele noi din pachetul legislativ rămânând şi în acest moment în stadiul de document de lucru. Aşa cum se ştie, niciunul dintre miniştrii educaţiei n-a reuşit să repună pe linie învăţământul preuniversitar, examenul de bacalaureat n-a fost scutit de probleme, chiar dacă în vara lui 2008 au apărut primele măsuri extreme în privinţa sancţionării dascălilor şi a elevilor care au fost incorecţi la examen. Fără teama de a exagera, putem aprecia că învăţământul preuniversitar se caracterizează printr-o acută lipsă de motivaţie, mai ales că se constată că a crescut alarmant abandonul şcolar (19%), disciplina în mediul şcolar nu mai există practic, iar respectul pentru şcoală şi carte atinge cotele cele mai scăzute. Nu există o situaţie clară a modului în care au fost cheltuite fondurile alocate reparaţiilor şi marilor investiţii şi nu se cunoaşte în acest moment, dacă în condiţii de criză şi de austeritate financiară, proiectele “Bani de liceu”, “Cornul şi laptele” sau “Informatizarea învăţământului”, vor continua sau nu! Din radiografia şcolii româneşti, desigur, nu poate lipsi prezentarea situaţiei în care se află corpul profesoral al României, numai dacă ne gândim că în ultimii 4 ani, am avut o grevă generală de peste 30 de zile şi o alta gata să se deruleze, care a fost doar amânată, dar, până una-alta, se impune aplicarea unei legi care se lasă aşteptată, se impune o reformă reală în învăţământul românesc, poate şi o reformă morală a sistemului, care să ducă la eliminarea celor care nu merită să poarte titlul de dascăl, dincolo de ceea ce se poate numi Educaţia “la pachet”, sau parodia care mimează reforma şcolii!