Pentru a şti “cine suntem” şi „încotro ne îndreptăm“, fără a “inventa” o sămânţă de scandal, poate că este nevoie  să ne adâncim asupra unei probleme spinoase care îi frământă pe români, pentru că indiferent de categoria socială din care fac parte, conaţionalii noştri sunt nemulţumiţi de mediul în care învaţă, muncesc sau se relaxează. Cu toate acestea, prin glasurile care se aud mai mult sau mai puţin, majoritatea nemulţumiţilor pare incapabilă să ia atitudine sau să încerce să genereze schimbarea în bine de la propriul nivel, fără a face abstracţie de sentimentul că toţi aşteptăm un personaj providenţial, care să aducă România „acolo unde îi este locul”, adică mult mai aproape de tradiţii şi aspiraţii, mult mai sus decât poziţia pe care ne plasăm ţara noi înşine, atunci când rămânem blocaţi în trafic ore în şir sau când suntem prost trataţi la magazin, la restaurant sau la hotel. Tendinţa unor persoane mai în vârstă, fără a generaliza ideea,  pare a fi aceea de a se raporta idilic la perioada de dinainte de 1947, adică la cea premergătoare instaurării comunismului în România. Tinerii care au privilegiul de a mai avea bunici în viaţă, povestesc fascinaţi de „lumea de altădată”, de chelnerii „de modă veche” şi de filosofii interbelici, iar în acest caz, credem că orice asemănări cu ultimele alegaţii ale preşedintelui Traian Băsescu, pe tema produselor şcolii româneşti de azi, unde “se produc…tâmpiţi, nu este decât una pur întâmplătoare. Oricum, cred că sunteţi de acord că mulţi dintre cei care s-au format înainte de 1989 resimt negativ schimbările produse în ultimii 20 de ani. De pildă, nu sunt puţini românii trecuţi bine de prima tinereţe, care acuză lipsa reperelor culturale pentru noile generaţii, când atenţionează asupra manifestărilor privind nerespectarea cuvântului dat sau amatorismul în rezolvarea unor probleme cotidiene, de la renovarea necorespunzătoare a unui apartament până la pregătirea profesională a absolvenţilor de facultate, mai ales când se invocă „greaua moştenire“ şi „ţapul ispăşitor“ în justificarea erorilor grave care se comit în viaţa de zi cu zi. Se pare că românii sunt în criză de peste 300 de ani, de când le-a fost adusă pe cap administraţia fanariotă, ne spune etnologul Marian Munteanu, fost lider al studenţilor în anii `90, actualmente ajuns mare profesor universitar. Nu ştim pe baza căror studii de anvergură academică trage el asemenea concluzie, mai ales când susţine că la dimensiunea istoriei, această criză nu înseamnă mare lucru, dat fiind faptul că poporul şi-a urmat propriul drum întotdeauna, supravieţuind vremurilor tulburi prin care a trecut. Oarecum pe aceeaşi linie, sociologul Dan Dungaciu afirmă că este riscant şi neproductiv să-i judecăm pe români în cheia aşa-zisei „psihologii a popoarelor”, respectiv a unor şabloane comportamentale, iar în sprijinul afirmaţiei sale, se încumetă şi oferă dovada precarităţii unui asemenea raţionament, aducând în discuţie elemente ale matricei identitare a germanilor, accentuând ideea bizară, chiar întrebându-se retoric, cine este mai reprezentativ pentru aceştia, Goethe sau Hitler? Am dat aceste nume, pentru a atrage atenţia că explicaţiile unor “specialişti” marşează cu insistenţă asupra motivelor pentru care românii sunt angoasaţi de transformările produse după 1989 în structura socială. 

Unii crecetători seduşi de perspectiva spumoasă a senzaţionalului, se încumetă şi afirmă că ethos-ul poporului căruia îi aparţinem este în concordanţă cu acela al naţiunilor conectate la civilizaţia europeană, iar perturbările, meandrele comportamentale intervenite în evoluţia noastră sunt efectul unor factori externi, care au dispărut de fiecare dată şi nu au lăsat urme foarte adânci, iar în acest sens, o contribuţie decisivă au avut-o şi setul de valori creştine, păstrat în familiile românilor, de la o generaţie la alta. Psihologia românilor a suscitat o suită de studii filosofico-antropologice, semnate de mari gânditori români, ale căror observaţii sunt cât se poate de actuale: individualismul, tradiţionalismul, lipsa spiritului comercial, neperseverenţa, indisciplina, munca în salturi, dar şi răbdarea, ospitalitatea şi spiritualitatea, care se dovedesc repere definitorii ale realităţii cotidiene. De multe ori, se pune întrebarea: de ce nu suntem perseverenţi în ceea ce facem, chiar consecveţi cu noi înşine? Potrivit filosofului Constantin Rădulescu-Motru, neperseverenţa în muncă a început să-i caracterizeze pe români odată cu schimbările instituţionale din secolul al XIX-lea, când în societatea românească au apărut meserii considerate uşoare: politician şi slujbaş la stat, iar acest lucru a marcat însuşi începutul improvizaţiei, făcută în lipsa selecţiei riguroase a candidaţilor. Tocmai de aceea, marele filosof aprecia că acolo „unde profesiunile se ocupă fără selecţie, avem neperserverenţă la lucru“, aşa cum sublinia Rădulescu-Motru, dar, cu toate acestea, concluzia sa este că această însuşire nu ne caracterizează pe deplin, deoarece în situaţii deosebite suntem şi perseverenţi, şi răbdători, şi harnici nevoie mare, doar că unii dintre noi ne-am luat prost după modele străine, iar în multe privinţe, practic, românul a devenit o victimă a instituţiilor statului. În pofida faptului că se invocă de multe ori sintagma “omeniei” tradiţionale româneşti, mulţi specialişti nu ezită să vorbească despre cauzele individualismului în relaţiile din viaţa social, chiar în viaţa de familie, în cadrul instituţiilor existente. Se spune că aproape că nu găseşti casă nou construită care să nu aibă gard de doi metri, să nu se vadă nimic în curte, pentru a se apăra de ochiul iscoditor al vecinului.

Recăpătându-şi proprietatea privată după atâţia ani de comunism, fiecare român îşi face o enclavă în cadrul comunităţii de care aparţine, iar de multe ori nu ţine cont că acţiunile lui, chiar cele desfăşurate în spaţiul privat, îi deranjează pe ceilalţi, mai ales că la fel se întâmplă şi în spaţiul public. Ba, mai mult, chiar în propria casă, românul acceptă reguli, iar pe stradă aruncă gunoaie, face gălăgie, nu-şi respectă semenii. Marea agricultură românească se face cu mici fâşii de pământ, pentru că fiecare seamănă „cureaua“ lui, unde îşi cultivă ce-i trece prin cap, iar într-o atare situaţie, de ce să se asocieze, să depindă de alţii?! Dacă îl păcălesc cei din jurul său?! Prin urmare, un gen de neîncredere şi de suspiciune la tot pasul, iar, atunci, oameni buni, unde mai este omenia? Poate că acesta este motivul principal pentru care astăzi, ne încumetăm să facem o comparaţie între psihicul românului şi psihologia poporului român, dacă o asemnea temă de dezbatere nu se dovedeşte prea riscantă!  

 (VA URMA)