CRED, CĂ A EDUCA ÎNSEAMNĂ ŞI A STIMULA O FIINŢĂ CREATIVĂ!

prof. Vasile Gogonea

De pe poziţia dascălului care poartă în mână catalogul în drumul spre clasă, am dorit ca întotdeauna să văd în instituţia şcolii un mediu educaţional specific, un cadru propice modelării personalităţii tinerilor şi un context ambiental în care preocuparea de a educa un caracter înseamnă şi oportunitatea de a stimula valenţele unei fiinţe creative care îşi caută un presupus “trend” ascendant al vieţii sale! Aş fi neconvingător şi superficial să afirm că întotdeauna am reuşit în acest demers, că prin persuasiune poţi îndruma şi controla direcţia de evoluţie a unui tânăr, dar, pot spune cu certitudine că atunci când laşi să “zburde” mintea neobosită a unui tânăr, doar scrutând vectorii elanului său creator, vei descoperi o fiinţă care, dincolo de nonconformismul unui comportament individualizat, constaţi cu plăcută surprindere că se dezvăluie şi ca o întruchipare minunată care etalează cu candoare şi pe alocuri desfăşoară o latură volitiv-emoţională pe care încerci să o mângâi cu privirea şi să o mlădiezi cu sufletul!

Indiscutabil, recuperarea perspectivei pedagogice asupra persoanei şi a personalităţii tânărului elev, poate avea consecinţe semnificative asupra demersului ştiinţific, în special în zonele sale de frontieră, pentru că această viziune înfăţişează un înţeles al personalităţii sale creatoare care susţine explicit o dimensiune cu totul aparte a modului de existenţă personal. Ar fi multe de spus despre modul cum sunt îndrumaţi tinerii din preuniversitar, dar, cum sute de directori de şcoli au fost “unşi”pe criterii politice, să nu ne mai mire faptul că orice caz de incompetenţă managerială nu este singular. La nivelul ţării, trei sferturi dintre directorii de şcoli au fost numiţi cu delegaţie de către inspectoratele şcolare, pe criterii politice, şi nu pe criterii de performanţă managerială, iar dacă e să dăm un exemplu grăitor, numai în Bucureşti, 100 de directori au fost numiţi cu delegaţie, pentru a completa în această direcţie ceea ce “s-a lucrat” în judeţe, mai ales în judeţul nostru, chiar dacă, de multe ori, explicaţia desuetă a inspectoratelor este că nu au timpul necesar pentru organizarea concursurilor. De fapt, consider că totul pleacă de la ordinul dat de fostul ministru Adomniţei, în aprilie 2007, prin care s-a suspendat organizarea concursurilor de directori şi inspectori, pentru câteva luni de zile, iar apoi s-a tărăgănat în dorul lelii, de multe ori s-a “lălăit” în acompaniament de cobză presupusa intenţie de a schimba din temelie sistemul, pentru că strategia era simplă: nu se desfăşoară concursuri, pentru a putea fi numiţi cu delegaţie directorii şi inspectorii membri ai partidului aflat la guvernare. Din acest punct de vedere, procedura s-a perpetuat, mai ales că de inspectori s-a ocupat chiar cunoscuta Zvetlana Preoteasa, năstruşnicul secretar de stat pentru învăţământul preuniversitar, care era preocupată de ideea “aranjării” concursului de inspectori chiar în prima zi a bacalaureatului, când ar fi trebuit să coordoneze tot examenul, în calitate de preşedinte al Comisiei Naţionale. Consecinţele dezastruoase ale acestor „politici educaţionale” falimentare şi clientelare sunt că profesorii nu se mai prezintă la concursuri, ştiind că trebuie să ai spate politic, pentru a obţine un post bine plătit. În acest fel, multe posturi de conducere sunt ocupate de către persoane incompetente, atât în defavoarea oamenilor bine pregătiţi, cât şi a elevilor despre care facem vorbire în titlul articolului, ca să nu mai amintim că, din păcate, nu doar slaba pregătire managerială caracterizează învăţământul românesc, în acest moment. La fel de gravă este şi slaba pregătire profesională dată de rezultatele obţinute de profesori la concursurile de titularizare, unde un număr mare de candidaţi înscrişi au picat examenul cu note lamentabile, iar alţii au fost eliminaţi pentru că au copiat!

Personal, pot afirma că tot ceea ce se poate numi noua profesionalizare a României presupune şi atitudini coerente în plan managerial, pentru că, de cele mai multe ori, tânărul care învaţă în şcoală şi dascălul de la catedră, nu coagulează doar în jurul unui pachet de legi plimbate de la o comisie parlamentară la alta, ci, în jurul unei stări de spirit în care primează sau trebuie să primeze calitatea actului educaţional şi calitatea umană a tânărului care termină şcoala! Pentru aceasta, trebuie creat un câmp de competenţă pentru şcoli, de orice natură ar fi ele, deoarece la toate palierele sistemului educaţional problema constă în discrepanţa dintre potenţialitatea uriaşă pe care o avem în capacitatea acestor tineri, pe de o parte, şi câmpul de manifestare pus la dispoziţie pentru exprimarea ei la nivelul ciclurilor de învăţământ, pe de altă parte. Din această cauză, ceea ce se precizează a fi un obiectiv major, prin “reprofesionalizarea României”, sugerează şi un cadru care presupune soluţii pentru creşterea calităţii şi a eficienţei în învăţământul românesc. Acum, cred că este momentul să ieşim din conul de umbră al blestemului ineficienţei, să renunţăm, cel puţin parţial şi temporar, la farmecul discuţiilor nesfârşite despre calitatea educaţiei, câtă vreme violenţa şi viciile de tot felul fac ravagii în rândul tinerilor. Pentru aceasta, trebuie să limităm reuniunile colocviale reluate în diverse ocazii cu aceeaşi logoree sterilă, pentru că efortul inutil nu se materializează în nimic, iar, cât mai urgent, e bine să transformăm ideile generoase în proiecte civice, politice, administrative, culturale, ştiinţifice şi educaţionale, deoarece numai creativitatea acestor tineri pe care îi formăm prin munca de apostolat la clasă poate să constituie pârghia care ne ajută să gestionăm crizele şi să învăţăm managementul succesului. În acest spaţiu, educaţia este descrisă ca o nebuloasă „activă“ pe nivel ontic, o educaţie deschisă care exercită o influenţă covârşitoare asupra realităţii create.

În loc de încheiere, vă rog să-mi îngăduiţi să spun, stimaţi cititori, că dincolo de linia şi de filiaţia ideologică iluministă, cred că nu există modele împrumutate din exterior, pe care România să le poată implementa în domeniul ideii de creativitate în educaţie. De multe ori, „modelul” este propunerea unui „surogat de realitate”, iar dacă propunerea vine din partea unui politician angajat acum în campania electorală, ea este pură demagogie şi populism flagrant.

Pentru noi, cei care trudim zi de zi în folosul elevilor de la clasă, realitatea românească este mult mai complexă decât oricare model construit de către experţii din diverse institute ale educaţiei. În ceea ce îi priveşte pe dragii noştri politruci strecuraţi în sistemul educaţional, reamintim că nici măcar gândirea unică a unui dictator ce acaparează puterea, amăgindu-se ori fiind amăgit că el controlează totul, nu ar putea să înţeleagă această realitate a şcolii româneşti, depăşită în complexitate, poate, numai de realitatea din ţări cu mare tradiţie în domeniu. Tocmai de aceea, a educa şi a stimula o fiinţă creativă, de multe ori converteşte demersul de tip Foucault sau “Langage ŕ l’infini” într-un limbaj aflat dincolo de verificare şi de control, dar care ascunde, pentru intelectualul român „din elită”, şi o teamă epistemologică faţă de ceea ce poate fi comunicarea privită ca un schimb de informaţii între elevi şi educatori, ca un circuit de idei şi de sentimente coagulate într-un proces interpersonal de transmitere şi receptare de simboluri care au ataşate înţelesuri multiple. Iar, dacă se întâmplă ca semnificaţia libertăţii să treacă de limita discursului moral şi a normelor de conduită, atunci, trebuie să se ofere o descriere consistentă a influenţei persoanei elevului, din perspectiva raportului privind libertatea creativă şi determinarea persuasivă. Aceasta mi se pare a fi o problemă reală, asociată pentru intelectualul sincer cu invocarea inevitabilului, ca o necesitate a încurajării potenţialului creativ al elevilor pe care îi învăţăm în şcoală, ca un vector de creativitate care poate fi proiectat pe o magistrală pe care pot circula idei noi şi concepte complexe.

26.10.2008. 21:57

Comentarii

colegul de departe 02.09.2010. 22:53

Acest articol e valabil şi astăzi.Profesorul Vasile Gogonea este unul dintre oamenii serioşi din învăţământul gorjean.Tot ce scrie este adevărat.NIMIC NU MAI MERGE BINE ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL ROMÂNESC de când la conducerea inspectoratelor şcolare se află clicile politice,de orice culoare ar fi ele.